De-atâta romantism pe-atunci mă-nduioșeai

Eu am crezut duios ca un copil în tine...

Deși adolescent eram, un căutător de rime,

Chiar și-acum plâng de dor, doi sentimentali...

Și-aud în gânduri foșnetul de plopi fenomenali.

Țin minte ferestrele deschise-n zori de zi...

Și sărutarea-ți din priviri ce n-o puteam opri,

Erai așa de dulce și mă iubeai nespus...

Dar toate-acele clipe mirifice s-au dus.

Suspin în plină toamnă prin ceața înserării...

Mă doare sufletul c-atunci m-ai dat uitării,

Habar nu ai ce greu, ce tristeți mi-ai lăsat...

Până să nu-mi mai pese de pasul tău plecat.

Că niciodată nu ne vom despărți, credeam...

Plopii aceaia înalți când ploi băteau în geam,

Ne dădeau fiori, tot mai aproape ne aduceau...

Ochi sărutați cu dragoste ce poezii citeau.

De-atâta romantism pe-atunci mă-nduioșeai...

Și încă mai aud un cântec lin de nai,

Iubirea mea pierdută în doruri și suspine...

Ce-ai da tu oare să fii o clipă lângă mine?!

Dan Lucian Corb 9 noiembrie 2020

Volumul: Iubiri pierdute-n dor