Ca șoimul singuratic

A fost un vis duios, o lacrimă pierdută...

În marea de iluzii a timpului de ieri,

Ai învățat cum totuși în fiecare luptă

Se pot naște speranțe și mândre primăveri.

Când ochii ți-erau lacrimi și inima suspin...

Și nimeni pragul casei nu-l trecea,

Ai înțeles ce-nseamnă tristețea și venin,

Doar luna mângânidu-te în noapte grea.

Și ai oftat, oftat așa adânc, până la stele...

Ieșind din deznădejdile mult prea cumplite,

Tot împletind cuvinte - safir - ca pe inele,

Lumină-n versul clasic și-n clipe împlinite.

Da, ai trecut pe-acolo, prin valea mohorâtă

A crudelor dureri ce zborul nu ți-au frânt,

Ca șoimul singuratic peste pădurea plânsă

Șoptind până la nouri și până în cuvânt.

Dan Lucian Corb 5 februarie 2023

Volumul: Gânduri, rânduri - rânduri