Bunicul meu cu suflet blând

Bunicul meu cu suflet blând

Sta sub mesteceni suspinând,

Adeseori, cu el mă lua...

Și-n cânt duios mă alinta.

Mireasma dulce-a florilor,

Ploaia senin-a zorilor,

Cu părul alb și ochii-adânci...

Mi-arăta șoimii de pe stânci.

Eram un puști și îl iubeam,

Cuvintele i le-adoram,

Povestea și înțelepciunea...

Cu drag de tot ce îmi spunea.

Zâmbind ușor el îmi șoptea

Că-n viață sunt povești și, da,

Nimic nu e întâmplător...

Oricât de greu va fi să zbor.

Să-mbrățișez cu dragosti dară

Pe cei care mă înconjoară,

Curaj, încrederi înainte...

Toate-n lacrimi le țin minte.

Eram un puști și îl iubeam,

Mestecenii foșneau în ram,

Iar într-o toamnă el s-a dus...

La ceruri, într-un blând apus.

Acum, când anii au trecut

Mă-nduioșez ca mai demult,

Mestecenii-s cu frunza-n vânt...

Iar eu lăcrimez în cuvânt.

Of, cum zicea, atuncea când

Vei fi bătrân, de dor oftând,

O clipă sub mesteceni plini...

Să stai, cu ochii plânși, senini.

Mi-e dor și inima-mi suspină,

De-aș auzi glas ce alină,

Cu părul alb pe o cărare...

Să-l văd, da-i dor... ce doare.

Dan Lucian Corb 19 februarie 2023