Și foșnet de mesteceni ce-n dor mă îndeamnă
Să-ți scriu o scrisoare de vreo cinci pagini,
Din care una încărcată cu cuvinte din lacrimi.
Că de la atâta suspin îmi plânge și toamna
Și cât îți spuneam să nu-mi rănești inima,
Mă uit pe-o cărare cândva-mpărțită la doi
Și-acum pașii mei singuri prin năvalnice ploi.
Aș da orice să te strâng la pieptul meu acum
Când frunze dansează melancolic pe vechiul drum,
Probabil tu, undeva, îți aduni în caiete albastre
Cele mai nostime surâsuri din amintirile noastre.
Eu, înșir cuvinte și cânt și iarăși suspine grele,
Ce dor îmi e de îmbrățișarea ta sub licăr de stele,
Mai știi cum poetic, iubire, mă impresionai?...
Mai știi cum era, ce duios, când tu îmi erai?!...
Dan Lucian Corb 10 septembrie 2017
Volumul: Singur sub sclipiri de stele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu