Mestecenii cei doi ți-au auzit oftat...

Ai fost atât de-adânc înfipt în durere...

Dar te-ai smuls, cândva, și te-ai ridicat,

Rugăciunile doar ți-au fost mângâiere

Când deznădejdea aiurea, te durea, apăsat.

Ai strâns din dinți, ai suferit și-ai lăcrimat

În nopțile cu stele și treceri lungi de lună,

Mestecenii cei doi ți-au auzit oftat...

Dar ai crezut... și așteptai o vorbă bună.

În noaptea aceea cu o infinită ninsoare

Și cu priviri întristate către un candelabru,

Ai înțeles că doar credința îți e salvatoare

Și-ncrederea în tine te-a făcut celebru.

O, da, și cum sperai, însă nu i-a păsat,

Celei cu care împărțeai o vorbă pe atunci,

Tu, om cu suflet bun, știu, soldat, ai iertat...

Însă nimic nu te mai leagă de vorbe „dulci”.

Era o iarnă ca și cea de-acum, tăcută...

Era o iarnă-n care durerile cumplite

Te apăsau, lovind, chitara părea mută...

Dar ai răzbit, scriind cu lacrimi în cuvinte.

Dan Lucian Corb 18 ianuarie 2021

Volumul: Iubiri pierdute-n dor