Vara aceea, o, dulcea vară de odinioară...
În care cântau tobele, un pian și-o chitară,
Scena în care un gest, o privire-o mișcare,
Puteau declanșa o piesă de teatru mistuitoare.
Pe srăzile-nguste, apoi pe lungi bulevarde
Pași stingheri în seri triste, lectură de carte,
Surâsuri în zori la cafeneaua de peste drum,
Tramvaie, forfotă și al studenției parfum.
Și fata aceea splendidă, putea fi orișicare,
Cu părul răsfirat în vânt, simplă, fremătătoare,
Recitând din clasici, sublim, cu vocea-i duioasă...
Părând o Zeiță în Amfiteatru, atât de frumoasă!
Însă cum toate se duc nostalgic... și clipele-acelea...
Au trecut, păstrând un un rol de vis, amintirea,
O lacrimă-n suflet, două vorbe în taină...
Un tren personal, fără bilet, acasă-nspre toamnă.
Dan Lucian Corb
Volumul: Iubiri pierdute-n dor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu