Cu părul nins într-o iarnă pe un culoar...
Privirea ei încă mă-ncearcă, dar e-n zadar,
Vroiam să-i spun... însă n-a stat în loc
Și cât am vrut atunci un dram de noroc!
Țin minte deși ani au trecut, gestul ei,
M-a invitat la o cafea, ea cu mireasma-i de tei,
Bolboroseam ceva despre clasicii poeți...
Și-i citeam în ochi, of, să nu mă regreți!
Apoi, din tramvaiul acela roșu, cu scrâșnet,
Mi-a făcut cu mâna, ondulânduse-ncet,
O priveam de pe bulevardul acoperit de nea...
Și-a plecat, o voce-mi spunea, fugi după ea!
Aproape se însera, am mai stat singur în cafenea,
Mi-a rămas atingerea ei, surâsu-i de catifea,
O visam în livada cu vișini, plimbându-ne fin
Pe cărarea aceea chiar și azi mai suspin!
Dan Lucian Corb 23 septembrie 2020
Volumul: Iubiri pierdute-n dor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu