Treceam prin oraşul provincial, ţinându-ne de mână, strâns, într-o toamnă târzie, în care melancolia năvălea în cuvinte. Le rosteam, sărutându-ne din priviri, în culori albastre, căprui. Ne aşezam pe o bancă singuratică, sub un copac cu crengi masive, şi stăteam lipiţi, câteva minute, ascultând vântul ce împrăştia frunzele de pe alee. Îţi şopteam poezie, scrisă pe moment. Mă învăluiai cu tandre îmbrăţişări, ce şi azi le mai simt apăsându-mă. Apoi, alergam ca doi copii, cu părul despletit în vânt, şi eu, şi tu, simţind simpatia dintre noi, până la lacrimi, de fericire.
În faţa casei tale, îţi mai recitam câteva strofe, proaspăt inventate, şi acel surâs nu-l pot uita vreodată, nici lumina din privirea ta. În ce priveşte, sărutarea de noapte bună, o simt cum se plimbă toamna, târziu, îndeosebi, pe buzele-mi şi ochii pustii, fără de tine.
Dan Lucian Corb
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu