Erau dimineţi pline de surâsurile noastre cu petale de trandafiri roz pe aşternuturile catifelate de vis albastru, în care ne simţeam prinşi de magia iubirii, hoinărind cu pasiune nestăvilită pe buze, ochi şi obraji, unde câte o lacrimă de fericire o sărutam până la amiază, sorbindu-ne cuvânt cu cuvânt, sărutând clipa când ploaia de toamnă ne purta-n melancolie, scriind pe foi de timp începutul unei iubiri.
Erau după amieze liniştite în care fulgii de nea colindau pe la fereşti pictând doruri albe de iarnă, în care fiecare atingere de cuvinte se topea în adâncuri de suflet, rămânându-ne parfumul lor misterios pentru totdeauna şi nu ne mai săturam de farmecul acela sublim al fiecărei clipe în care albul aidoma purităţii dragostei ce ne-o dăruiam însemna tandreţea întâlnită prima oară.Şi ningea, ningea până-n seară.
Erau seri line de primăvară cu flori albe de măr în grădina viselor argintii, prin care ne plimbam îmbrăţişându-ne la fiecare pas pe calea iubirii depline, iubire cu parfum de poezie şi cântec într-o armonie în culori de curcubeu.Sărutările noastre pe clape de pian, tresăritul şoaptelor până-n asfinţit, inimile amândouă bătând în ritmul dragostei nemărginite,trilul păsărilor neasemuit de frumos, zborul, lacrima, mângâierea, parfumul clipei în care noi ne eram tot.
Erau nopţi în care poezia sufletului albastru prindea glas duios în armonii de chitară ce suspina a dor nestins, iar noi, noi visam ca doi copii, ascultând foşnetul mestecenilor blânzi ale căror ramuri se legănau în braţele vântului, citindu-ne unul altuia dragostea din priviri, când vara desena cu stele sclipitoare fantezia marii iubiri, picurând stropi de lumină şi sentimente în sufletele noastre ce atingeau nemurirea.
Pe-atunci erau clipe...cu parfum de fericire.
Dan Lucian Corb
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu