Glasul ei se pierdea în păduri de aramă Peste dealuri, către munţii sihaştri... Chipul ei îmi părea că destramă Plânsul ruginit, unde îi?... Trebuia s-o revăd târziu, într-o toamnă Când ploi curgeau din ochii albaştri... Rătăcit, mă priveam în palmă Tălmăcind sărutul dintâi. Colindasem aproape o lume întreagă De atuncea mereu o visam... Căci îmi era nespus de dragă Şi o iubeam, atât... o iubeam. Dan Lucian Corb 5 septembrie 1992 Caietul cu amintiri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu